Castelul Chillingham

Castelul Chillingham este cu castel medieval din satul Chillingham, situat în nordul provinciei Northumberland, Anglia. Din sec. al XIII-lea și până în 1980 a fost reședința familiei Grey și a descendenților acesteia — iarlii de Tankerville. E locul de apariție a rasei de bovine Chillingham. Îi este atribuit gradul I în lista clădirilor de interes arhitectural și istoric special (engleză Statutory List of Buildings of Special Architectural or Historic Interest).

La început, pe la sfârșitul sec. al XII-lea, castelul era o mănăstire. În 1298, regele Eduard I a poposit aici în timpul călătoriei sale către Scoția pentru a înfrunta trupele scoțiene conduse de William Wallace. Cu această ocazie a fost instalat un geam de sticlă, lucru încă foarte rar pe acele timpuri.

Castelul este situat pe un teren pe atunci important din punct de vedere strategic: la granița dintre două popoare inamice. Era folosit ca loc de popas pentru armatele englezești, astfel încât multă vreme a servit țintă de atac a armatelor scoțiene. În 1344, Eduard III al Angliei a dispus construirea unor turnuri de luptă. În urma îmbunătățirilor aduse structurii clădirii, aceasta a devenit o cetate complet fortificată.

În 1617, James I, primul rege al Angliei și Scoției, a poposit la castel în timpul vizitării noilor pământuri. Întrucât relațiile dintre state s-au neutralizat, a dispărut necesitatea de fortificare a clădirii. Astfel, șanțul de fortificație a fost acoperit, iar turnurile de bătălie au fost transformate în terase. Au fost amenajate o sală de petreceri și o librărie.

În secolele al 18-lea și al 19-lea, teritoriul adiacent a fost amenajat sub forma unui parc. Aceste împrejurimi sunt locul de origine ale rasei de bovine Chillingham.

În timpul celui de-al doilea război mondial, castelul era folosit ca depozit de arme, iar parcul a fost deteriorat de soldați. După război clădirea a început să se deterioreze și ea. Acoperișul a fost descoperit, provocând daune interiorului castelului. În 1980, clădirea a fost cumpărată de către Sir Humphry Wakefield, soția căruia, Catherine, este rudă îndepărtată a familiei Grey. Aflată în posesia acestuia, clădirea a fost supusă unor ample lucrări de reparație și acum este deschisă vizitatorilor și propune camere pentru închiriere.

Posesorul castelului îl evaluează ca fiind cel mai bântuit castel din Marea Britanie. A fost ținta investigațiilor în cadrul a numeroase emisiuni televizate și filme documentare (anume Most Haunted, I'm Famous and Frightened!, Scariest Places On Earth, Holiday Showdown, Alan Robson's Nightowls, Ghost Hunters International. Cea mai celebră fantomă din castel este „băiatul albastru” care, conform spuselor stăpânului, bântuia Camera Roz. Unii oaspeți ai castelului susțin că au văzut raze albastre și un halo albastru deasupra patului, însoțite de un plâns strident.

 

 

Castelul Windsor

Castelul Windsor (engleză Windsor Castle) este cel mai mare și cel mai vechi castel locuit din lume. Împreună cu Palatul Buckingham și cu Palatul Holyrood din Edinburgh face parte din reședințele principale a monarhilor britanici din Casa de Windsor. Castelul este situat în centrul orașului Windsor din comitatul Berkshire, Anglia. Sub clădirea castelului curge Tamisa care face legătura pe apă cu Londra. Regina Elisabeth II petrece aici frecvent sfârșitul de săptămână, unde primește și vizita oficială sau privată a unor miniștri sau șefi de state. Conform izvoarelor istorice castelul datează din timpul lui Wilhelm Cuceritorul. Construcția castelului, garnizoanei, fortăreței, închisorii și părții locuite fiind coordonată direct de unii monarhi englezi. În timpul războaielor purtate de Anglia, castelul fiind mai bine întărit și apărat, aceste măsuri strategice se pot observa și azi.

Castelul Sully-sur-Loire

Castelul Sully-sur-Loire (francezăChâteau de Sully-sur-Loire) este situat la porțile „Văii Regilor” pe Valea Loarei, în inima unui vast parc, în comuna Sully-sur-Loire, departamentul Loiret. Este un castel construit în stilul Renașterii, dar care este totodată și un superb exemplu de fortăreață medievală. Proprietate a departamentuluiLoiret, în anul 1962 a fost clasat Monument Istoric.

Situat pe malul stâng al Loarei, castelul-fortăreață este menționat în 1102, atunci când controla un pod peste Loara, pod dispărut în secolul al XIV-lea. De-a lungul secolelor a aparținut la trei familii: primii seniori de Sully, familia Trémoille și familia Béthune.

În 1218 regele Filip al II-lea (al șaptelea rege al dinastiei Capețiene), fiul moștenitor al lui Ludovic al VII-lea, hotărăște construirea unui turn-donjon.

În 1395, Guy VI Trémoille, supranumit „le Vaillant”, lansează construcția actualului castel, ale cărui planuri au fost concepute de arhitectul regal al actualului Muzeu Luvru și Vincennes, Raymond du Temple. Achiziționat în 1602 de către Maximilien de Béthune, marele Sully, primul duce cu acest nume, transformă castelul după întrebuințările sale, edificând în același timp și parcul.

Pe aici au trecut, în 1429 și 1430, Ioana d'Arc, în stăruința de a-l determina pe Carol al VII-lea să se încoroneze la Reims, și peste secole, François Marie Arouet (viitorul Voltaire avea atunci 22 ani), refugiat din Paris în 1716, ale cărui piese de teatru au fost jucate atunci în sala mare de la etajul întâi.

Castelul este și astăzi încă înconjurat cu doage cu apă și este format din două părți distincte: donjonul si micul castel

Donjonul, construcție rectangulară flancată de patru turnuri circulare, este dotat cu o poartă spre cele două turnuri dinspre sud.Interiorul a fost reamenajat de catre Maximilien de Béthune. De reținut ca la primul etaj marea sală cu ușile sale din lemn din secolul al XVII-lea, pictură reprezentând castelul Rosny-sur-Seine de pe mantaua șemineului și în sfârșit ușa din fier ce dă accesul în cabinetul lui Sully. Edificiul este celebru pentru șarpanta sa enormă (din anul 1363), al cărei lemn de castan a fost atât de bine preparat de meșterii din Evul Mediu, încât s-a păstrat neatins până în zilele noastre.

Micul castel închide curtea la sud de donjon.Este format dintr-un corp de locuințe (francezălogis) și două turnuri, dintre care acela din sud-est, a fost construit la mijlocul secolului al XV-lea, pe locul unui turn mai vechi, iar celălalt numit „turnul lui Béthune”, mai mic și mai terasat a fost construit în 1605. Corpurile de locuințe construite în prima jumătate a secolului al XV-lea a fost reședința locuită de seniorii de Sully. Interioarele au fost reamenajate (decorul și mobila) în secolul al XIX-lea. Corpul care unește micul castel de donjon, a fost adăugat în secolul al XVIII-lea și refăcut după incendiul din 1918.

Incinta exterioară în partea de est, astăzi goală, deținea altădată, donjonul construit pentru Filip al II-lea în 1219, cu ocazia unei confiscări a senioriei, ca și Catedrala Colegială Saint-Ythier, mutată de Maximilien De Béthune în interiorul orașului. Din parc a rămas astăzi o mare suprafață, înconjurat de canalele pe care Béthune le-a amenajat pentru a-l proteja de apele Loarei.

 

Castelul Amboise

Castelul Amboise (francezăChâteau d'Amboise) este situat in orașul Amboise, la confluența râurilor Loara si Masse. Platoul înalt care domină centrul Văii Loarei era un însemnat locstrategic încă din perioada galo-romană. Astăzi castelul Amboise este proprietatea orașului și este clasat Monument Istoric din anul 1845.
Povestea castelului începe în secolul al XI-lea, când Foulques Nerra, conte de Anjou, a reconstruit fortăreața în stâncă ce fusese ridicată în imediata vecinătate a Loarei, ca punct strategic.Începând din secolul al XI-lea, trei fortărețe ridicate pe fluviu, lânga insula Saint Jean, au fost în stăpânirea puternicilor conți de Amboise, până la confiscarea lor de către Ludovic al VII-lea.Vecinătatea insulei a facilitat construirea unui pod cu mare importanța economică și militară.În secolul al XV-lea, Ludovic al XI-lea a făcut din Amboise reședința soției saleCharlotte de Savoie, care l-a născut aici pe viitorul Carol al VIII-lea în anul 1470.Acesta a copilărit în acest loc împreună cu sora sa, Anne de Beaujeu.La 13 ani a urcat pe tron și în 1492 a decis construirea unui nou și măreț castel.
La înapoierea din campania din Italia (1495), regele a adus nu numai prada de război, mobilier, tablouri, statui, ci și multe idei, precum și o echipă de 22 de meșteri constructori, sculptori, ebeniști si grădinari pentru a finaliza castelul si parcul în felul celor văzute în Italia, dar mai fastuos.Printre acești artiști italieni s-au numarat Fra Giocondo, Boccador si horticultorul italian Pacello de Mercogliano.
Carol al VIII-lea a murit în 1498, la vârsta de 28 de ani, fără a se bucura pe deplin de rezultatele eforturilor sale.L-a urmat vărul său Ludovic al XII-lea, dar apogeul istoric al castelului va fi atins sub Francisc I, vărul și totodata ginerele lui Ludovic al XII-lea.În 1515 acesta l-a invitat aici pe Leonardo da Vinci (artistul avea pe atunci 64 de ani), care și-a trăit ultimii ani și a și fost ingropat aici.
La începutul secolului al XVII-lea, castelul a devenit proprietatea lui Gaston d’Orleans, fratele regelui Ludovic al XIII lea. Ulterior, castelul a cărei măreție a început să pălească și-a schimbat foarte des proprietarii în funcție de capriciile Coroanei.Din păcate mulți dintre noii proprietari nu au dispus de mijloacele materiale necesare pentru a-l întreține, el devenind treptat o ruină. Ca urmare, în 1848, statul a readus castelul în proprietatea sa și l-a transformat în închisoare, aici fiind închis până în 1852, Abd El Kader.
În 1873, castelul a fost din nou restituit familiei d’Orleans care l-a transformat în azil de bătrâni.Apoi, la începutul secolului al XX-lea, Ruprich-Robert și urmașii săi au restaurat Amboise, redându-i a doua tinerețe. În zilele noastre castelul are aceeași măreție ca în perioada sa de glorie din secolele XV-XVI cu toate că el nu mai reprezintă decât o cincime din ceea ce era o dată.Acum, fosta fortăreață Amboise este proprietate de stat, căruia i-a fost oferit de contele de Paris, fiind gazda unor spectacole în stil renascentist, organizate periodic de oficialitățile locale.
În curtea sa, cândva înconjurată de construcții și în care aveau loc mari serbări(în timpul lor era acoperită cu o pânză și decorată cu sute de tapițerii), se ajunge pe o rampă înclinată, destinată călăreților și caretelor.Castelul s-a mărit puțin câte puțin din vest spre est, începând cu donjonul în formă de trapez, situat în extremitatea unui pinten stâncos.O cortina nord-sud precedată de un șanț a oprit altedăți această zonă fortificată.
Din donjon – în secolul al XV-lea sinonim cu castelul – a rămas astăzi o frumoasă capelă gotică.La început aceasta a fost inclusă în locuința regală construită de Ludovic al XI-lea, apoi locuită de Carol al VIII-lea și Anne de Bretagne.Peste linia fortificată a donjonului, în curtea inferioară se ridica altădată, colegiul Saint-Florentin care a fost biserică până în secolul al XV-lea.Din toate aceste construcții, cele mai multe au dispărut, demolate piatră cu piatră între anii 1805-1806 sub conducerea lui Roger Ducos: locuințele regale ale donjonului, încaperea Sept-Venus, colegiul Saint-Florentin, clădirea construită pentru a adăposti camera regelui Henric al II-lea.
În apartamentele regale, mobilierul este gotic; pe perete o tapiserie de Oudenaarde.În Salle des États a locuit exilatul algerian.
Turnul Cavalerilor (francezăTour des Chevaliers), numit și Tour de Minimes (ordin monahal), cu diametrul de 21m, are o impresionantă scară elicoidală, care permite urcarea călare până la terasa care oferă o larga perspectivă peste fluviu și Tours.De aici se poate vedea „balconul conjuraților” și ușa scundă de piatră care i-a fost fatală lui Carol al VIII-lea: monarhul s-a lovit cu capul de pragul de sus și a decedat la câteva ore după aceea.Pe scară s-a mai întamplat un accident.Venind în viteză Carol Quintul,(în lungul ei au fost înșirați ostași cu torțe aprinse pentru a-i lumina calea),o tapiserie a luat foc și împăratul era să fie asfixiat.
Turnul Hurtault, din flancul sudic, are 24m diametru și pereți groși de 4.3m .
Capela (francezăLa Chapelle Saint Hubert) este o mică bijuterie arhitectonică în care se intră după ce se revine în curtea castelului.Arhitectura modernă care împodobește fațada capelei a fost proiectată în secolul al XIX-lea.Distrugerea locuinței regale explică degradarea rapidă a buiandrugului care se găsește deasupra ușii: piatra sa deschisă la culoare n-a fost aleasă pentru a fi expusă tuturor intemperiilor.Decorația interioară, în stil gotic flamboaiant, este bogată; vitraliile distruse de bombe în 1940 au fost înlocuite cu unele executate de Max Ingrand, care ilustrează viața Sf. Ludovic.
Deasupra castelului se întinde un parc bine îngrijit "Jardin de Naples" , proiectat în spiritul grădinilor italiene.Acesta este situat în locul grădinii realizată de Dom Pacello da Mercogliano la sfârșitul secolului al XV-lea.

Micul conac de la Clos Lucé
La 500 m de castel, urcând prin rueVictor Hugo, alăturată acestuia, se ajunge la reședința în care Leonardo da Vinci a trăit în ultimii săi trei ani și a murit în 1519.Leonardo a fost nu numai un mare pictor, ci și un mare arhitect și inventator, care a considerat ca „experimentul este părintele certitudinii”. În elegantul conac, astăzi muzeu, sunt expuse machetele invențiilor sale (40 la numar, executate de IBM, pe baza schițelor originale, cu materiale din epoca, special pentru muzeu, între care aeroplanul, parașuta, tancul etc.). Printre alte încaperi se vizitează și camera în care a murit artistul în 1519.Clădirea, din cărămidă aparentă este înconjurată de o gradină.Este fascinant să ne imaginăm serile în care tânărul Francisc I mergea, printr-o galerie subterană, la Clos Lucé, pentru a se sfătui cu ilustrul său maestru, primul inginer al epocii moderne.

Castelul Chinon

Castelul Chinon (franceză Château de Chinon) face parte din castelele de pe Valea Loarei care i-au găzduit pe regii Franței și se găsește în orașul Chinon. Castelul, care domină râul Vienne, este situat pe ruinele unor fortificații romane, dar aspectul actual este de un castel în ruină, dar și ruinele au frumusețea lor specială, mai ales pentru iubitorii trecutului. Este un loc în care istoria se găsește la ea acasă. Formidabila fortăreață medievală (aproximativ 40 m lungime și 100 m lățime) este opera succesivă a conților de Blois, conților de Anjou și apoi a Plantageneților. În acest castel, regele Carol al VII-lea a întâlnit-o prima dată pe Ioana d'Arc.
Castelul Chinon se compune din trei edificii care succedându-se de la vest spre est sunt următoarele:

Fortul Coudray (franceză Fort du Coudray) ocupă partea de vest a castelului. Reprezintă partea cea mai veche a castelului Chinon, existând încă din secolul al X-lea.

Are în componență donjonul care ocupă partea estică a construcției. A fost construit în secolul al XIII-lea, sub Philippe Auguste. Are o înalțime de 25 m și un diametru de 12 m. Numără trei etaje dintre care, cele două inferioare sunt boltite. Ioana d'Arc a locuit la primul etaj în timpul sejurului său la Chinon. În acest turn Filip al IV-lea a închis cavalerii Templieri în 1308, înaintea judecății care trebuia să-i condamne la moarte.

Fortul mai conține si încă alte două turnuri de incontă:

Turnul Morii (franceză tour du Moulin) care este situat în unghiul sud-estic al edificiului. Are o înalțime de 20 m și un diametru de 8 m. Originea acestuia s-ar atribui în epoca lui Henric al II-lea al Angliei. A fost bine protejat de mai multe linii de apărare, și care ajutat de poziția sa, a fost aproape inexpugnabil.
Turnul Boisy (tour de Boisy) situat în unghiul sud-estic al fortului domină orașul. La început s-a numit Turnul Beffroi. Este un turn rectangular, de 30 m înălțime și comunica cu donjonul.

Castelul din Mijloc (franceză Château du Milieu) era legat de celelalte corpuri prin poduri mobile. Adăpostea locuițele regale, construite între secolele XII și XV, dar din care nu ne-a mai rămas decât aripa sudică. În nord se găsea capela Sainte Melaine, construită în secolul al X-lea, de către călugării Abației Bourgueil.

Accesul spre castelul din mijloc se face prin Turnul Orologiului (franceză tour de l'Horloge), turn construit în secolul al XIII-lea. Curtina nordică este formată din trei turnuri:

Turnul Argenton, a fost construit la sfârsitul secolului al XV-lea de către Philippe de Commynes, senior de Argenton. A servit ca închisoare. Aici au fost folosite celebrele cuști ale lui Ludovic al XI-lea.
Turnul Câinilor (franceză Tour des Chiens), a fost construit în epoca lui Philippe Auguste, la începutul secolului al XIII-lea, și a servit ca adăpost haitelor regale de câini de vânătoare. Are o înalțime de 23 m și în total 3 etaje.
Turnul Échauguette, permitea controlul zidurilor de incintă din nordul și estul castelului.

Fortul Saint-Georges a fost construit pentru a proteja latura estică a donjonului. Este separat de restul castelului printr-un șanț. Este prima dintre cele trei părți pe care vizitatorul o poate vedea la intrarea în citadelă.
 

Castelul Talcy

Castelul Talcy (franceză Château de Talcy) este un castel situat în localitatea Talcy, în regiunea Beauce, pe malul drept al Loarei, la 26 km de Blois. În secolul al XIII-lea, Talcy a fost o seniorie și un bogat domeniu agricol.
Istoria castelului începe în 1517 pe 8 noiembrie, când Bernard Salviati, un bogat bancher florentin din Toscana, rudă cu cei din familia de Medici (văr al Caterinei de Medici), cumpără castelul și dependințele sale, de la Marie Simon, văduva lui Antoine Sanguin. În jurul anului 1520 acesta construiește noua clădire. Este de asemenea și epoca în care s-au construit marile castele Renascentiste de pe Valea Loarei și totuși, Talcy a ramas străin modei italiene, fără rafinament decorativ și conservând în special aspectul edificiilor de la sfârșitul Evului Mediu.
Fundația castelului datează din secolul al XV-lea, inițial nefiind un castel pentru persoane regale. Bernard Salviati obține autorizația de fortificare a castelului, apărând astfel drumul pentru patrule ce se vede de-a lungul donjonului pătrat. Restul castelului se inspiră din Blois, cu galeria sa cu stâlpi octogonali, susținând patru arcade cu bolți teșite, un etaj luminat de ferestre mici și două ziduri grele, triunghiulare, la nivelul acoperișului.
În 1545 Pierre de Ronsard (poet și scriitor, supranumit „prințul poeților”), o întalneste cu ocazia unei sărbători la curtea castelului Blois pe Cassandre, fiica proprietarului castelului Talcy. Din această întâlnire se naște o poveste de dragoste, prin care Ronsard ne va dărui frumoase și numeroase poeme.
Mai târziu, tot la Talcy, Diane fiica cea mica a lui Salviati, va juca același rol inspirator față de Théodore-Agrippa d’Aubigné, vecinul lui Salviati, care în 1571 v-a compune o colecție de sonete, balade și idile intitulate „Le Printemps”, iar la sfârșitul vieții, ultimul său poem intitulându-se „Les Tragiques”. Măritată cu Guillaume de Musset, fiica Cassandrei se numără printre descendenții direcți ai poetului Alfred de Musset.
În 1704, Talcy va fi achiziționat de o familie de ofițeri regali numiți Burgeat, care vor amenaja castelul și vor creea straturile de flori în stil „à la française” din grădină. Vândut mobilat în 1780, văduvei unui bancher protestant, Elisabeth Gastebois, l-a păstrat pentru fiica sa cea mică care s-a căsătorit cu filozoful și politicianul Philippe-Albert Stapfer, ministru al artelor și științelor din republica elvetiană. Fiul lor Albert, traducător al lui Goethe și jurnalist, a fost unul din primii adepți ai fotografiilor. Descendenții acestuia, l-au vândut statului în 1932, cu întregul mobilier moștenit din secolul al XVIII-lea.
Actualul castel cuprinde un maiestuos turn-portic, umbrit de turela din unghiul de nord-vest și de o aripă din vest, cu care s-a unit pentru a merge mai departe cu galeria acoperită și delimitând curtea de onoare interioară care este decorată cu arcade. Ea adăpostește un puț acoperit cu un dom din ardezie, ce constituie o marcă emblematică a edificiului. Aripa estică cuprinde un parter și două etaje. La parter găsim bucătăria, o anticameră și camera stil Carol IX, iar la etaj saloane și apartamente deservite de culoare. Camerele locuibile sunt dotate cu șeminee monumentale și bogat mobilate în stilul secolului al XVIII-lea.
Domeniul cuprinde o pădurice care a fost readaptată în 1996 de către peisagistul Joelle Weill, un hambar cu presă datând din 1808 și un porumbar. O moară de vânt a fost atașată domeniului, care a fost dărâmată în 1956 și reconstruită în 1976.
 

Castelul Serrant

Castelul Serrant este situat pe Valea Loarei, la 15 km vest de orașul Angers, în comuna Saint-Georges-sur-Loire, din departamentul Maine-et-Loire. Este construit pe fundațiile unei fortărețe medievale, fortificată din toate părțile de poduri mobile, doage și turnuri masive, proiectând silueta sa severă asupra câmpurilor din jur.
După secolul al XIV-lea, aceeași familie locuiește și administrează castelul: generațiile celor din familia de Brie se succedă, până într-o zi când unul din ei este cuprins de un nou curent venit tocmai din Italia. Charles de Brie este sedus în totalitate de Renaștere și de noile sale idei artistice, luând decizia să reconstruiască fortăreața medievală în totalitate. Din nefericire, din cauza serioaselor probleme financiare a trebuit să întrerupă lucrările. Doar turnul din nord, o jumătate din corpurile centrale cu locuințe și începutul aripii alăturate sunt ridicate de la bază.
Un secol mai târziu, în anul 1636 Guillaume de Bautru, consilier de stat ce a marcat curțile regilor Ludovic XIII și Ludovic XIV prin comportamentul său libertin, îl achiziționează și continuă lucrările după planul original: corpurile centrale sunt terminate, turnul din sud și cele două aripi sunt create. Ultima construcție care a făcut-o Bautru a fost capela, cu ajutorul lui Jules Hardouin Mansart, în memoria comandantului armatei franceze, marchizul Vaubrun, soțul lui Marguerite de Bautru.
În 1749, ultima descendentă a lui Guillaume de Bautru este văduvă și fără copii. Ea va vinde castelul lui François Jacques Walsh, fiul căpitanului corsar Philip Walsh, care îl reamenajează: creează un parc în stil englez, construiește cele două pavilioane și monumentala poartă pe care se regăsește blazonul acestora (o lebadă străpunsă de o săgeată).
În 1830 Valentine Walsh de Serrant se căsătorește cu Charles Bretagne Marie Joseph, ducele de Trémoïlle, familie în sânul căreia se găsește și astăzi castelul Serrant. Acesta se preocupă de restaurarea castelului, încredințându-i proiectul lui Lucien Magne: din această epocă datează anumite completări ca: balustrada ornată cu "pots à feu", capitelurile ce împodobesc ferestrele de la etajul al doilea și blazonul familiei La Trémoïlle ce se găsește deasupra intrării principale.
Astăzi castelul este o reședință privată ce aparține prințului și prințesei de Merode, descendenți ai familiei Trémoïlle. Cu acest titlu, ei sunt garanți ai bunei-stări a castelului.
Castelul Serrant, prezintă o colecție extraordinară de mobilă, obiecte de artă, tablouri, tapiserii și sculpturi. Biblioteca adăpostește circa 12.000 de volume cu o valoare inestimabilă.
 

Castelul Saumur

Castelul Saumur (franceză Château de Saumur) situat pe Valea Loarei, în departamentul Maine-et-Loire, orașul cu același nume Saumur, se găsește la confluența Loarei cu afluentul său Thouet, la granițele estice ale regiunii Anjou și în apropierea graniței vestice cu Touraine. De asemenea este situat și pe niște rute istorice foarte cunoscute: Ruta Istorică din Valea Regilor, a Federației Naționale de Rute Istorice, pe Ruta Regelui René, pe Ruta Plantageneților și în Parcul Natural Regional Loire-Anjou-Touraine.

Egal distanțată (67km) de Tours și Angers, vechea cetate, după ce a fost teatrul unor înverșunate dispute între Casele Anjou și Blois, a devenit domeniu al coroanei Franței sub Philippe-Auguste (secolul al XII-lea). Astăzi castelul Saumur aparține statului francez, fiind înscris pe lista Monumentelor Istorice din anul 1964. 

Castelul Saumur a cunoscut primele fortificații sub Thibaud le Tricheur, conte de Blois, în secolul al X-lea. Începand cu anul 966 apar și primii seniori de Saumur, Gelduin tată și fiu, care vor edifica o casă fortificată, sitută pe locul actualului donjon. În 1026 devine proprietatea contelui de Anjou, celebrul Foulques Nerra care îl va lăsa moștenire celor din familia Plantagenet. Philippe-Auguste, rege al Franței din casa Capețienilor îl va anexa coroanei.

În 1227 Ludovic al IX-lea, va mări fortul devenit între timp francez, apoi începând cu 1367, Ludovic I, duce de Anjou, fiul cel mic al lui Filip al VI-lea de Valois, va înlocui vechile turnuri rotunde cu cele octogonale (aceste două etape sunt vizibile și astăzi, baza turnurile octogonale fiind rotunde). Regele Rene I de Anjou, scriitor, om cultivat și constructor de de fortărețe (Tarascon) va îmbunătăți confortul ansamblului și va construi: turela pătrată de pe turnul nord-estic, va remodela capela, va redistribui apartamentele regale, va decora marea sală de către elevii lui Jan Van Eyck.

În secolul al XVI-lea, inginerul militar de origine italiană, Bartolomeo va consolida apărarea castelului, la ordinul guvernatorului orașului Saumur, Philippe Duplessis-Mornay. Va construi în jurul castelului medieval defensive joase, bastioane și curtine, urmând un plan în forma de stea. Mareșalul, Urbain de Maillé-Brézé, guvernator al orașului Saumur din 1626 până în 1650, va restabili capela și va realiza bastioanele din unghiurile nord-estic și sud-estic.

Mai puțin glorios, castelul a devenit închisoare în timpul regelui Ludovic al XIV-lea și Napoleon I al Franței, iar apoi cazemată.

Așezată pe un platou ce domină orașul și împrejurimile, reședința ducală mai păstrează și astăzi unele vestigii ale începuturilor sale: o deschizătură circulară în centrul curții interioare servea ca gură de ventilație pentru un străvechi tanc de apă utilizat în caz de incendiu. Micuța clădire și ingeniosul dispozitiv de scoatere a apei, anexate puțului de 60 m adâncime, pot fi înca admirate în aripa de sud-vest a castelului. Un masiv turn de observație domină celelalte clădiri, amintind că odată castelul înfrunta numeroase și grele bătălii.

Aspectul exterior sobru și impunător, zidurile crenelate, turnurile poligonale, contraforturile masive și, nu în ultimul rând, poziția sa dominatoare ne spun multe despre menirea mai puțin reconfortantă a castelului. Impresiile lăsate de aspectul extern, sunt răsturnate odată cu accesul în spațiile interioare. O scară monumentală ne conduce spre încăperile regale, acum transformate în Muzeul Artelor Decorative. Muzeul cuprinde Dormitoarele Regelui și ale Reginei, Capela, Coridorul Regelei Rene I, Camera Podoabelor și Camera de zi a Reginei.

Comorile din colecția Muzeului de Arte au o imensa valoare culturală și istorică, sunt uimitor de variate și nemaipomenit de frumoase. Mari tapițerii de Arras și Tournai, de Gobelins, Aubusson și Bruxelles ilustrează scene romantice sau cavalerești, imagini de vânătoare și de evenimente istorice, momente biblice și peisaje idilice. Pânze rare din secolul al XVII-lea, aparținând școlii lui Rubens, lui Clouet sau picturi pe lemn din școala olandeză sunt remarcabil completate de magnifice obiecte din ceramica de Nevers și Rouen. Delicate piese de porțelan francez (Limoges, Sèvres, Orléans, Paris, Chantilly, Vincennes, Saint-Cloud), cu puternice influențe orientale, stau alături de bijuterii din aur măiestrit confecționate la Paris și Saumur.

Basoreliefuri, statuete din lemn, piatră sau alabastru, furnituri Ludovic al XV-lea cu desene rococo și Ludovic al XVI-lea se constituie într-o amețitoare sarabandă de minuni artistice.

Două aripi ale castelului din Saumur sunt destinate Muzeului Calului. Aici, ofițerii ducilor de Anjou și-au amenajat un adevărat cartier general, transformat în zilele noastre într-un interesant muzeu de arme de cavalerie, harnașamente, obiecte destinate îngrijirii și apărării cailor.

Castelul a fost imortalizat în manuscrisul Très Riches Heures du duc de Berry, corespunzând lunii septembrie, când se culeg strugurii, la poalele castelului. Este un exemplu clasic al unui calendar medieval, incluzând momente liturgice ale zilei, psalmi, rugăciuni și marcări ale zilelor de sărbătoare. Lucrarea a fost realizată în perioada 1412 – 1416, desenele fiind doar un fragment al manuscrisului, cel mai frumos, dar și cel mai renumit. Este considerat unul dintre capodoperele culturii franceze, care în acel moment trecea de la rigorile medievale spre expresivitatea Renașterii.

Très Riches Heures du Duc de Berry au fost pictate de către frații Limbourg: Paul, Hermann și Jean. Flamanzi de origine, venind din Nijmegen, sunt considerați ca importanți exponenți ai culturii și artei germanice din secolul al XV-lea, fiind puternic influențați de aceasta. Din acest motiv istoricii contemporani ai artei îi includ în rândul artiștilor germani, în ciuda originii lor neerlandeze. Nu se cunosc multe elemente legate de viața lor, dar se bănuiește că s-au născut între 1370 și 1380. Proveneau dintr-o familie de artiști, tatăl era sculptor în lemn, iar unchiul lor, artist la curtea ducilor de Burgundia. În 1402, frații își urmează unchiul și devin și ei artiști la curtea ducelui de Burgundia. În 1408 devin artiștii oficiali ai ducelui Jean de Berry. La acel moment, ducele de Berry era unul dintre cei mai cunoscuți iubitori ai artelor. De asemenea, unul dintre cei mai bogați nobili ai Regatului Franței. Frații mor înainte de anul 1416. Se presupune că au fost victimele unei epidemii.

Frații Limbourg au folosit o varietate de culori minerale sau culori care proveneau din plante sau elemente chimice. De aceea, lucrarea este renumită și astăzi pentru culorile unice pe care le oferă, cum sunt vert de flambe (verdele obținut din amestecarea de flori pisate amestecate cu o serie de elemente chimice) sau azur d’outreme.Se presupune că au folosit pensule foarte fine și lentile.Detaliile fine pe care desenele le oferă este caracteristica generală a operei fraților Limbourg.Există evident și intervenții ulterioare asupra lucrării, realizate de către Jean Colombe, artist francez din secolul al XVI-lea. Cea mai importantă este cea surprinsă asupra lunii Noiembrie.

 

Castelul Blois

             Castelul Blois este situat pe Valea Loarei mai precis pe malul de nord-est al fluviului în orașul Blois din Departementul Loir-et-Cher, Franța.Între anii 1498 - 1589, el a fost reședința nobililor din casa monarhiilor de Valois și Orléans.În secolul X contele de Blois va fi arestat și închis în unul din turnurile castelului. Ultimul conte de Blois a vândut la sfârșitul secolului XIV castelul casei de Valois care devin ulterior monarhi. Ludovic al XII-lea al Franței ca Francisc I al Franței folosesc clădirea ca rezidență principală și au lăsat să fie construite o serie de clădiri și amenajări exterioare. Ultimele lucrări de construcție au loc în secolul XVII după planurile arhitectului François Mansart, după aceea castelul va fi treptat neglijat. În timpul Revoluției franceze va fi jefuit și distrus. Din anul 1845 va fi restaurat în mare parte, fiind model pentru celelalte castele de pe Loara ca de exemplu castelul Azay-le-Rideau, castelul Chenonceau și castelul Amboise. În prezent castelul a devenit muzeu.

Castelul ducilor de Anjou

Castelul ducilor de Anjou din orasul Angers (Château d'Angers Fortress) este o fortareata construita intre secolele al XIII-lea si al XVI-lea, avand destinatie de locuinta si aparare. Acesta a fost construit pe un deal cu o inaltime de 47 m, aflat in apropiere de raul Maine, deoarece era un punct strategic al zonei. Astazi castelul apartine guvernului francez.

Pe locul castelului actual s-au gasit dovezi ale existentei unui castel antic construit in jurul anului 4500 i.Hr. In secolul al IX-lea a fost construit aici un palat pentru contele de Anjou, acesta fiind devastat in timpul unui incediu ce avut loc in jurul anilor 1131 sau 1132. Constructia castelului actual a durat cativa zeci de ani, acesta avand o incinta de 800 m lungime si 17 turnuri de aparare de aproximativ 30 m inaltime, numai partea dinspre raul Maine nefiind fortificata, deoarece aceasta este abrupta.

De-a lungul timpului castelul a fost folosit ca si inchisoare, centru de ingrijire pentru persoanele cu handicap, garnizoana militara in timpul lui Ludovic al XI-lea, deposit de munitie in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si muzeu incepand din anul 1948, cand au fost amenajate si gradinile. Trei ani mai tarziu a fost renovata si capela, distrusa in timpul razboiului, iar in anul 1954 a fost construita si cladirea care adaposteste astazi Muzeul de Tapiserii a Apocalipsei (Tenture de l'Apocalypse).

Castelul, cu cei aproximativ 170.000 de vizitatori anuali, este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din regiunea Maine-et-Loire, din care face parte si orasul Angers, acesta acoperind o zona de aproximativ 25.000 m². Printre atractiile castelului se numara Sala Mare, avand 500 m², gradinile florare frumos amenajate, resedinta regala, capela Sfantul Ioan Botezatorul si ramasitele capelei St. Laud, galeria regelui René de Anjou, construita intre anii 1435-1453,  casa guvernatorului, construita in secolul al XVIII-lea, si galeria care gazduieste Muzeul de Tapiserii a Apocalipsei, unde sunt expuse tapiserii din secolul XIV-lea, infatisand scene din cartea Apocalipsa dupa Ioan, ultima carte a Noului Testament..